„Frica de moarte este un fruct bolnăvicios al zorilor suferinţei” (Emil Cioran)

Cu toţii încercăm să ne explicăm moartea, să ne răspundem la întrebările cu privire la moarte. Ce este moartea? Ea reprezintă sfârşitul sau începutul unei noi vieţi în eternitate? Răspunsurile pe care ni le oferim diferă în funcţie de satisfacţia vieţii de până în prezent, de speranţa cu care ne înzestrăm viaţa şi viitorul. Deasemenea credinţa într-o anumită religie ne influenţează răspunsurile şi aşteptările legate de moarte. În lumea hinduşilor moarte este privită ca împlinirea karmei, a destinului sufletului, atman sau esenţa vieţii care se manifestă într-un cerc de veşnice naşteri şi renaşteri prin reîncarnare sau repetare a vieţii. În religia creştină moarte este dincolo, în viaţa de apoi în care spiritul sau duhul este invitat la veşnicie în Rai sau în Iad în funcţie de păcatele săvârşite în timpul vieţii de pe pământ.

Toate fiinţele sunt înzestrate cu un instinct de autoconservare şi supravieţuire, dar pe lângă acestea, omul este înzestrat şi cu capacitate intelectuală făcându-i astfel dureroasă conştientizarea faptului că într-o zi va muri.

Este incontestabil faptul că, într-un anumit sens, oamenii nu îşi acceptă niciodată cu adevărat moartea. Ea este mereu negată în favoarea speranţei de supravieţuire. În cartea intitulată On Death and Dying autoarea E. Kübler-Ross descrie etapele pe care le travesează un bolnav atunci când se apropie momentul morţii. Acceptarea morţii constituie stadiul final în care muribundul “secătuit de orice energie vitală şi licăr de speranţă, abandonează cursa pentru viaţă consolându-se în faţa implacabilului” (Munteanu, 2004), astfel speranţa transformându-se în speranţa supravieţuirii după moarte.

Pentru ca muribundul să poată să ajungă într-un mod eficient şi sănătos în această ultimă etapă de acceptare a morţii el trebuie să fie conştient de efectele propriei boli deoarece aşa cum ar zice Nietzsche în cartea Plânsul lui Nietzsche a psihoterapeutului Irvin D. Yalom: “Fiecare persoană are dreptul la propria moarte. Şi fiecare trebuie să dispună de ea în felul său. Probabil – doar probabil – că există un drept în virtutea căruia putem lua viaţa unui om. Dar nu există nici un drept prin care putem lua moartea unui om. Asta nu e alinare. Asta-i cruzime!”.

Conştientizarea faptului că în cele din urmă cu toţii vom murii, aduce cu sine reacţii emoţionale puternice manifestate printr-o teroare psihologică. Frica de moarte şi implicaţiile ei au fost explicate de trei psihologi sociali, Sheldon Solomon, Jeff Greenberg şi Tom Pyszczynski prin Teoria Managementului Terorii, teorie inspirată din ideile promovate de Ernest Becker în faimoasa sa carte The Denial of Death: A Perspective in Psychiatry and Antropology. Teoria Managementului Terorii se referă la motivaţia oamenilor de a-şi învinge frica de moarte prin investira în sistemul de convingeri culturale prin respectarea normelor, standardelor şi valorilor sociale, care dau sens vieţii, cât şi prin investire în stima de sine ce serveşte la amortizarea anxietăţii provocată de această frică.

Ernest Becker susţine că în centru existenţei noastre se află frica de moarte. Chiar dacă moartea constituie o urmare firească a vieţii, frica asociată ei este atât de intensă încât ne folosim de toate mijloacele pentru a o nega. În opinia acestuia negarea morţii este sursa tuturor psihopatologiilor de care suferă oamenii, modul de manifestare este exprimat prin narcisism, o nevoie obsesivă a omului de a fi recunoscut, de a fi considerat important. Aceasta constituie ceea ce Becker numeşte „destinul tragic al omului” – un efort disperat de a se justifica pe sine ca obiect de valoare primară în Univers, de a fi o figură eroică şi de a aduce o contribuţie mai mare decât oricine altcineva la evoluţia lumii (Hriţuleac, nd).

Într-un mod bizar omul este mai mult sau mai puţin conştient de faptul că doar prin simpla sa existenţă îşi aduce aportul sau amprenta personală asupra lumii, că tot ceea ce face sau nu face lasă o urmă care nu doar rămâne ci şi produce alte efecte. Astfel, în funcţie de acest grad al conştientizării, se angajează într-un soi de comportament sau altul. Acaparat de existenţa în prezent nu poate vedea persistenţa existenţei post mortem, poate doar să şi-o imagineze şi să creadă în ea mai intens sau mai puţin intens. Cei care conştientizează impactul lor asupra întregului sistem, se angajează în diferite acţiuni caritabile, pro bono, adoptând un comportament prosocial.

Din perspectiva teoriei managementului terorii, amintirea morţii poate intensifica dorinţa adoptării unor atitudini şi comportamente prosociale. Acestă idee este susţinută de două studii realizate de Eva Jonas, Jeff Schimel, Jeff Greenberg şi Tom Pyszczynski. În primul studiu oamenii au fost intervievaţi în imediata apropiere a unei case funerare sau la câteva blocuri distanţă fiind rugaţi să indice în funcţie de importanţă, căror organizaţii caritabile (din zece) vor dona o sumă de bani. Cei care au fost intervievaţi în faţa unei case funerare, reamintindu-le astfel de moarte, au raportat un număr mai de acte caritabile faţă de cei care au fost întervievaţi la o distanţă considerabilă de casa funerară. În al doilea studiu, autorii au descoperită că subiecţilor cărora li s-a adus aminte de moarte au donat sume mai mari pentru susţinerea unor organizaţii de caritate din America (şi nu din alte culturi) decât în cazul grupului de control. Cu toate acestea, cele doua studii au arătat că actele de caritate sau comportamentul prosocial nu este doar rezultatul fricii de moarte ci ţine cont de mai mulţi factori precum importanţa atribuită unor astfel de atitudini, în cazul primului studiu. În al doilea studiu s-a arătat că oamenii nu donează mai mulţi bani în general, ci donează mai mult doar în cazul ajutării unor organizaţii din propria cultură. Oricum, indiferent de forma sistemul cultural rămâne un sistem mitic al eroismului, pe care oamenii sunt dispuşi să-l deservească pentru a dobândi un sentiment de excelenţă, sens în viaţă şi statut special.

Majoritatea studiilor care au explicat teoria managementului terorii au adus în discuţie şi religia ca un factor al ameliorării fricii de moarte. De asemenea religia este în mod tradiţional asociată cu moartea, oferind prin diverse ritualuri şi credinţe, confort şi suport celor care luptă cu moartea. Ameliorarea fricii de moarte se află în strânsă legătură cu gradul religiozităţii. J. Raad în Religion as a moderator of mortality salience effects susţine existenţa a două tipuri de religiozitate: intrinsecă şi extrinsecă. Persoanele cu orientare religioasă intrinsecă sunt definite ca persoane care internalizează credinţele religioase făcând din acestea un aspect central al comportamentelor şi vieţii lor. În schimb cei cu orientare religioasă extrinsecă tind să valorizează religia prin prisma beneficiilor pe care le presupune cum ar fi siguranţa, confortul şi statutul în cadrul comunităţii. Prin urmare, în funcţie de gradul de o orientare religioasă, religia poate reduce gradul de anxietate faţă de moarte, dar şi să ajute la îmbunătăţirea stimei de sine şi a toleranţei.

Cele mai multe religii conţin ritualuri şi credinţe legate de viaţa de apoi, propovăduind astfel pentru nemurire, viaţă în eternitate. Dechesne şi colaboratorii au arătat în urma unui studiu că în cazul celor care cred în viaţa de după moarte, efectul salientei morţii este mult diminuat. (Raad, 2003)

Raad în studiul său a pornit de la ipoteza că persoanele cu orientare religioasă intrinsecă, care au reflectat asupra propriei mortalităţi, în urma parcurgerii unui text care prima religia vor experimenta mai puţin efectul salienţei morţii faţă de cei care s-au gândit la propria moarte în urma citirii unu text neutru din punct de vedere religios. Acestă ipoteză a fost infirmată deoarece a fost imposibilă producerea efectelor salienţei mortalităţii prin metoda standar de manipulare a acestei variabile. Efectele salinenţei morţii au avut succes în influenţarea variabilelor religioase, producând un nivel ridicat al religiozităţii subiecţiilor. De asemenea parcurgerea textului în care prima religia, în cazul persoanelor cu orientare religioasă intrinsecă a dus la creşterea nivelui de toleranţă interculturală şi toleranţa imigranţiilor. Prin urmare, nu se poate concluziona faptul că orientarea religioasă, credinţa într-o anumită religie poate reduce anxietatea provocată de frica de moarte.

Ca o concluzie pur empirică, fericirea şi tot ce implică ea ne poate ameliora considerabil frica de moarte. Personal îmi e mai frică de ne găsirea fericirii decât de moarte. Iar această frică, ca oricare altă frică “…nu e născută din întuneric; ea este mai degrabă ca stele – întotdeauna acolo, dar pierzându-şi strălucirea la lumina zilei.” (Yalom, 2006) Chiar şi în frica de moarte, totul se rezumă la speranţă. Îmi aduc aminte de Jean Austen care în cartea sa Raţiune şi simţire spunea: „încearcă să-ţi cunoşti fericirea. Nu-ţi trebuie decât răbdare, sau poţi să-i dai un nume mai fascinant: speranţă.” Atunci, dacă aşa cum ar fi spus Eckart Müller „Speranţa e răul final!” putem considera că fericirea lui Jean Austen este răul final? Sau că speranţa unei vieţi eterne ce nu se concluzionează cu moartea este în sine un rău final?

BIBLIOGRAFIE

Hriţuleac, A (nd). Teoria Managementului Terorii – implicaţii psihosociale.

Jonas, E., Schimel, J., Greenberg, J., Pyszczynski, T. (2002). The Scrooge Effect: Evidence that mortality salience increases prosocial attitudes and behavior, Personality and Social Psychology Bulletin, 28(10), p. 1342-1353

Munteanu, A. (2004). Psihologia vârstelor adulte şi ale senectuţii. Timişoara: Ed. Eurobit

Raad, J. (2003). Religion as a moderator of mortality salience effects. Unpublished thesis. University of Denver, Psychology Department

Webb, E. (1998, March). Ernest Becker and the psychology of worldviews. Zygon: Journal of Religion & Science, 33(1), 71. Retrieved May 25, 2009, from Academic Search Complete database.

Yalom, I. (2006). Plânsul lui Nietzsche. Bucureşti: Ed. Humanitas