Reprezentarea lumii la copil – Jean Piaget

Cu toate că găsesc mai fascinantă Psihologia Muncii sau Psihologia organizaţională, nu pot să uit de o mai veche pasiune, aceea de a studia mai îndeaproape Psihologia Copilului. În urmă cu mai bine de un an eram îndrăgostită de acest subiect mulţimită doamnei profesor Anca Munteanu, care prin felul său aparte sensibiliza şi mai mult instinctul meu matern. Deasemenea lucrarea de grup (a mea, împreună cu colegele mele) purta titlul “Inteligenţa la copil”. Acea lucrare mi-a oferit marea posibilitate de a studia mai îndeaproape teoriile şi studiile marelui nostru “psiholog al copilului” – Jean Piaget. De aici şi surâsul meu alinat de o profundă sete de cunoaştere la vederea cărţii “Reprezentarea lumii la copil” aparţinând autorului Jean Piaget.

Nu m-aş fi avântat în studierea acestei cărţi fără să arunc o privire la coperta ei care sugerează atât de frumos o analiză profundă asupra întrebării: “Este realitatea exterioară, la copil, la fel de exterioară şi obiectivă ca la noi?” Altfel spus “Este copilul capabil să distingă lumea exterioară de propriul eu?” Astfel îmi aduc aminte de Psihologia Vârstelor şi mai anume de Psihologia Copilului, copilul care trece printr-o perioadă remarcabilă de egocentrism, evidenţiat prin minunatul exemplu în care micuţul consideră că luna îl urmează atunci când el merge.

Jean Piaget susţine că: “narcisismul, adică egocentrismul absolut, produce credinţa magică, dar numai când implică absenţa conştiinţei de sine.” Astfel “atunci când copilul comandă propriului său corp” (controlul sfincterian, micţionar etc.) “crede că el comandă lumii”. Această credinţă magică sau magie reprezintă deci “stadiul presimbolic al gândirii.”

Autorul este preocupat în a evidenţia în dezvoltarea ontogenetică a copilului când şi de ce apar atât animismul – “viaţa spontană a lucrurilor”, cât şi artificialismul –“acţiunea omului asupra lucrurilor.” Astfel realizează o incursiune în chestionarea micuţiilor cu privire la formarea şi/sau apariţia astrelor, fenomenelor meteorologice, originii arborilor, munţiilor şi al pământului, precum şi asupra problemei naşterii bebeluşilor.

De subliniat artificialismul la copil, artificialism ce ia pe parcursul dezvoltării copilului patru perioade diferite:

Artificialism difuz în care natura este considerată a fi dirijată de oameni sau măcar gravitând în jurul oamenilor. Acest artificialism poate fi datorat atribuirii copilului faţă de părinţi a unei dependenţe, dependenţă manifestată încă de la naştere (datorată habitudinilor sale) faţă de aceştia.

Artificialismul mitologic ce se bazează pe mituri. Apare în momentul în care copilul îşi pune întrebări cu privire la originea lucrurilor, soarele nu mai poate fi conceput ca dependent de oameni, ci ca fabricat de către aceştia. Acest artificialism este de asemenea datorat problemei naşterii, naştere ce e atribuită tot rolului părinţilor săi.

Artificialismul tehnic sau artificialismul temperat – un amestec al explicaţiilor naturale şi a celor artificiale. Apare acum la copil problema cum-ului fabricării, renunţând astfel la“atotputernicia umană.” La aproximativ 8 ani, mai ales la băieţi, apare interesul tehnic, aceştia putând acum să reproducă explicări tehnice ale mecanismelor, dar fără a le înţelege pe deplin.

Artificialismul imanent datorat dispariţiei ideii cum că natura e fabricată de om. Astfel spre exmeplu soarele nu mai e făcut de om dar e făcut pentru om, ”făcut pentru a ne încălzi, lumina etc.”

În explicarea originii artificialismului la copil, Piaget distinge două cauze:

Cauza individuală - copilul conştientizează proprile sale activităţi;

Cauza sau cauze sociale – raporturile dintre copil şi anturaj, mai anume:

-          “legătura de dependenţă materială pe care copilul o simte între el şi părinţii săi”, legătură evidenţiată în cazul artificialismului difuz şi cel mitologic;

-          dar şi cauza socială datorată “zeificării spontane” a părinţilor de către copil. Aici J. Piaget îl aminteşte pe Bovet care susţine că “sentimentul religios nu e altceva decât iubirea sexuală sublimată.” Astfel evidenţându-se legătura dintre iubirea sexuală-mistică-copil şi părinte, idee susţinută şi de S. Freud prin complexul lui Oedip (iubire sexuală pentru părintele de sex opus). Totodată Bovet susţine că sentimentul religios este o întrepătrundere a sentimentelor de iubire si teamă, sentimente ce se pot traduce la copil prin respect pentru părinţi.

În concluzie, cartea lui Jean Piaget - Reprezentarea lumii la copil caută să răspundă întrebării: “va şti copilul să iasă din propriul eu pentru a-şi construi o reprezentare obiectivă a realităţii?”