Plânsul lui Nietzsche – Irvin D. Yalom

Carte foarte recomandată atât de domnul profesor Adrian Jinaru cât şi de sora dumnealui, doamna decan Anca Munteanu. Încă de la vederea cărţii am rămas captivată, atât de titlu, şi nu m-am putut abţine să nu citesc cu repeziciune măcar câteva pagini. Poate la prima întâlnire cu Yalom nu am ştiut să simt cu adevărat frumoasele sale rânduri, dar acum după aproape un an, aşa cum ar fi afirmat Freud în opera lui Yalom, parcurgând cartea încep o „muncă nesfârşită a intelectului – turnând toată ştiinţa asta în creier printr-o deschizătură de trei milimetrii în iris.” Într-adevăr un cutremurător „Weltanschauung”!

Îmi atribui ca motto: „Spiritul unui om este construit din opţiunile sale.” Aş minţi dacă aş pretinde că nu mă las cuprinsă de învălmăşeala de emoţii, trăiri şi sentimente gândindu-mă dacă întradevăr „îţi ierţi mai greu prietenii decât duşmanii”, dacă… oare, încă mai „trebuie să rătăcesc de mai multe ori pe cărări greşite până să o găsesc pe cea bună”, alinându-mi gândurile şi descărcându-mi sentimentele (aşa cum îl ruga Nietzsche pe Breuer să o facă)…intrigată uşor de faptul că „puţină răbdare este un lucru bun.” În aceeaşi aură a intrigii mă plasează şi întrebarea dacă nu cumva suntem „îndrăgostiţi mai mult de dorinţă decât de fiinţa dorită”(?!?) … Dar cred că aş pierde magia şi farmecul dragostei, uitând, poate, să văd frumuseţea cuvintelor (pe care le adresează Eckart Müller la întâlnirea cu Lou Salomé): „Din ce stele am căzut aici unul lângă altul?” şi…în definitiv, aşa cum ar zice Lou Salomé: „Nu suntem noi singurele animale care roşesc?”. Astfel „trebuie să ai în tine haos şi frenezie pentru a da naştere unei stele care dansează.”

„La adevăr, continuă Nietzsche, se ajunge prin neîncredere şi scepticism, nu dorindu-ţi copilăreşte ca un lucru să fie aşa!”…scepticism, neîncredere dar frica, speranţa, rămân şi ele dezgolite de infantilitate, de copilărie? Un posibil răspuns este cel a lui Nietzsche: „…frica nu e născută din întuneric; ea este mai degrabă ca stele – întotdeauna acolo, dar pierzându-şi strălucirea la lumina zilei.” Îmi aduc aminte de Jean Austen care în cartea sa Raţiune şi simţire spunea: „încearcă să-ţi cunoşti fericirea. Nu-ţi trebuie decât răbdare, sau poţi să-i dai un nume mai fascinant: speranţă.” Atunci, dacă aşa cum ar fi spus Eckart Müller „Speranţa e răul final!” putem considera că fericirea lui Jean Austen este răul final?!