O poezie psihologică nefinalizată

Prin poezie psihologică înţeleg tot ce e mai frumos, mirific, adorabil şi candid pentru suflet. Toată năvala de emoţii, sentimente şi afecte din care se îmbată sufletul, ca mai apoi trezit în realitate şi pragmatism încearcă din răsputeri să le analizeze, să le pună în ordine şi să le găsească o logică. Iubirea nu este în antiteză cu ura ci este doar în antiteză sau antonim cu lipsa de iubire, aşa cum aproximativ zicea şi Anca T. cândva. Prin urmare în cadrul unei analize nu putem face analogii simple de tipul sentimentul A este sinonim sau antonim cu sentimentul B. Fiecare trebuie înainte de toate trăit la intensitate maximă, şi poate, abia apoi analizat. Să nu uităm de unicitatea fiecărui moment şi mai important de unicitatea fiecărei persoane. Spunând unicitate pierdem automat o definiţie bătută în cuie a normalităţii. Normalitatea este unică pentru fiecare persoană, astfel nu ne putem raporta nici pe departe la o definiţie, la un standard. Chiar atunci când credem că am reuşit să ne definim realitatea, normalitatea, existenţa, parcă subit suntem atraşi de o nouă abordare lăsându-ne purtaţi de o paradigmă. Atunci totul pare bulversant pentru că ne vedem plecând din punctul A spre punctul B, dar ajungem în punctul D fără ca măcar să fi văzut punctul C… Aşa ajungem să ne spunem că simplitatea e atât de complicată, uitând parcă să vedem că tocmai complexitatea pleacă de la un ceva atât de simplu.

În mare parte a existenţei ne autoproclamăm haos pentru a da vitalitate căutării noastre necontenite.