Jonathan şi Nancy – soţ şi soţie, îl invită pe Robert – un prieten vechi, la cină. Acesta vorbeşte despre ruptura dintre el şi soţia sa care vine într-o seara acasă şi îi spune că a decis să se despartă de el, că nu există un alt bărbat în viaţa ei, dar refuză să ofere alte explicaţii. După cină, Jonathan pleacă la culcare, iar Nancy continuă să povestească cu vulnerabilul Robert despre subiectul despărţirii de soţia sa. Acesta zicând că îi va fi greu să găsească pe altcineva pentru că “nu mai arată cum arăta pe vremuri”, Nancy, ca o bună prietenă îi spune că arată foarte bine, începând să-l complimenteze. Are loc între cei doi un scurt şi inocent flirt, trezindu-se dintr-o dată pe canapea, sărutându-se. Nancy se opreşte brusc, iar Robert ruşinat în timp ce ieşea pe uşă îi spune că “îmi pare rău.”

REÎNTOARCEREA LA SIMŢUL COMUN. Dimineaţa următoare Nancy îşi aduce aminte de jurământul adevărului dintre ea şi soţul ei şi îi povesteşte acestuia cele întâmplate cu o seară înainte. Iniţial, pe Jonathan îl încearcă furia şi gelozia dar nu le exprimă, gândindu-se cum aceste emoţii ar putea denatura calitatea relaţiei de căsnicie şi de asemenea apreciînd sinceritatea lui Nancy, deoarece nu va mai fi pus în situaţia de a afla după un timp sau din alte surse. În timp ce soţia sa îi spunea că a fost o greşeală care nu se va mai repeta, Jonathan îi oferii o îmbrăţişare caldă. Apoi cei doi au discutat despre neajunsurile şi îmbunătăţirile relaţiei lor. Astfel Jonathan a văzut situaţia din perspectiva lui Nancy, fără a acţiona impulsiv, printr-o criză de gelozie. A înţeles confortul pe care Nancy i-l oferise lui Robert care era vulnerabil şi nesecurizat, neprotejat. Mai apoi, Jonathan i-a făcut o vizită lui Robert, şi a confruntat neplăcuta situaţie. Povestea se încheie cu o strângere de mână în semn de prietenie şi Jonathan zicând: “Cred că lucrurile vor fi în regulă.”

Mai pe scurt, Jonathan a empatizat cu Nancy, gândindu-se că probabil, într-o situaţie similară, ar fi reacţionat şi el la fel. Ca rezultat al competenţei emoţionale (en. emotional literacy), sau mai bine zis ca rezultat al schimbul împărtăşirii de emoţii autentice dintre cei doi, Nancy şi Jonathan au descoperit un respect mai profund unul pentru celălalt.

În general, astfel de greşeli emoţionale pot rămâne ca secrete ascunse, murdare sau întunecoase ce duc, în mare parte a cazurilor, la o sumbinare a relaţiilor. Uneori, când adevărul iese la iveală, acesta se soldează cu o ceartă (la nivel verbal şi/sau fizic), ceartă ce duce la formarea unor răni adânci emoţionale urmate de un divorţ, o despărţire sau pierderea unei prietenii. Dar, puţine sunt persoanele care reacţionează ca şi Jonathan, care în astfel de evenimente sau situaţii cu mare încărcătură emoţională, se opresc şi se gândesc înainte de a acţiona. Cu toate acestea, Jonathan a fost în măsură să vorbească despre sentimentele sale după ce le-a analizat şi verificat, pentru a le putea exprima într-o manieră confortabilă şi productivă, prevenind astfel o deteriorare a vieţii sale prin exprimarea unor emoţii necontrolate.

Şi… mă întreb: Dacă viaţa ar fi ca o bucată de pânză, oare cât de deteriorată ar fi?

sursă: Claude Steiner – Emotional Literacy

Îmi atribui ca motto: „Spiritul unui om este construit din opţiunile sale.” Aş minţi dacă aş pretinde că nu mă las cuprinsă de învălmăşeala de emoţii, trăiri şi sentimente gândindu-mă dacă întradevăr „îţi ierţi mai greu prietenii decât duşmanii”, dacă… oare, încă mai „trebuie să rătăcesc de mai multe ori pe cărări greşite până să o găsesc pe cea bună”, alinându-mi gândurile şi descărcându-mi sentimentele (aşa cum îl ruga Nietzsche pe Breuer să o facă)…intrigată uşor de faptul că „puţină răbdare este un lucru bun.” În aceeaşi aură a intrigii mă plasează şi întrebarea dacă nu cumva suntem „îndrăgostiţi mai mult de dorinţă decât de fiinţa dorită”(?!?) … Dar cred că aş pierde magia şi farmecul dragostei, uitând, poate, să văd frumuseţea cuvintelor (pe care le adresează Eckart Müller la întâlnirea cu Lou Salomé): „Din ce stele am căzut aici unul lângă altul?” şi…în definitiv, aşa cum ar zice Lou Salomé: „Nu suntem noi singurele animale care roşesc?”. Astfel „trebuie să ai în tine haos şi frenezie pentru a da naştere unei stele care dansează.”

„La adevăr, continuă Nietzsche, se ajunge prin neîncredere şi scepticism, nu dorindu-ţi copilăreşte ca un lucru să fie aşa!”…scepticism, neîncredere dar frica, speranţa, rămân şi ele dezgolite de infantilitate, de copilărie? Un posibil răspuns este cel a lui Nietzsche: „…frica nu e născută din întuneric; ea este mai degrabă ca stele – întotdeauna acolo, dar pierzându-şi strălucirea la lumina zilei.” Îmi aduc aminte de Jean Austen care în cartea sa Raţiune şi simţire spunea: „încearcă să-ţi cunoşti fericirea. Nu-ţi trebuie decât răbdare, sau poţi să-i dai un nume mai fascinant: speranţă.” Atunci, dacă aşa cum ar fi spus Eckart Müller „Speranţa e răul final!” putem considera că fericirea lui Jean Austen este răul final?!

Cu toate că găsesc mai fascinantă Psihologia Muncii sau Psihologia organizaţională, nu pot să uit de o mai veche pasiune, aceea de a studia mai îndeaproape Psihologia Copilului. În urmă cu mai bine de un an eram îndrăgostită de acest subiect mulţimită doamnei profesor Anca Munteanu, care prin felul său aparte sensibiliza şi mai mult instinctul meu matern. Deasemenea lucrarea de grup (a mea, împreună cu colegele mele) purta titlul “Inteligenţa la copil”. Acea lucrare mi-a oferit marea posibilitate de a studia mai îndeaproape teoriile şi studiile marelui nostru “psiholog al copilului” – Jean Piaget. De aici şi surâsul meu alinat de o profundă sete de cunoaştere la vederea cărţii “Reprezentarea lumii la copil” aparţinând autorului Jean Piaget.

Nu m-aş fi avântat în studierea acestei cărţi fără să arunc o privire la coperta ei care sugerează atât de frumos o analiză profundă asupra întrebării: “Este realitatea exterioară, la copil, la fel de exterioară şi obiectivă ca la noi?” Altfel spus “Este copilul capabil să distingă lumea exterioară de propriul eu?” Astfel îmi aduc aminte de Psihologia Vârstelor şi mai anume de Psihologia Copilului, copilul care trece printr-o perioadă remarcabilă de egocentrism, evidenţiat prin minunatul exemplu în care micuţul consideră că luna îl urmează atunci când el merge.

Jean Piaget susţine că: “narcisismul, adică egocentrismul absolut, produce credinţa magică, dar numai când implică absenţa conştiinţei de sine.” Astfel “atunci când copilul comandă propriului său corp” (controlul sfincterian, micţionar etc.) “crede că el comandă lumii”. Această credinţă magică sau magie reprezintă deci “stadiul presimbolic al gândirii.”

Autorul este preocupat în a evidenţia în dezvoltarea ontogenetică a copilului când şi de ce apar atât animismul – “viaţa spontană a lucrurilor”, cât şi artificialismul –“acţiunea omului asupra lucrurilor.” Astfel realizează o incursiune în chestionarea micuţiilor cu privire la formarea şi/sau apariţia astrelor, fenomenelor meteorologice, originii arborilor, munţiilor şi al pământului, precum şi asupra problemei naşterii bebeluşilor.

De subliniat artificialismul la copil, artificialism ce ia pe parcursul dezvoltării copilului patru perioade diferite:

Artificialism difuz în care natura este considerată a fi dirijată de oameni sau măcar gravitând în jurul oamenilor. Acest artificialism poate fi datorat atribuirii copilului faţă de părinţi a unei dependenţe, dependenţă manifestată încă de la naştere (datorată habitudinilor sale) faţă de aceştia.

Artificialismul mitologic ce se bazează pe mituri. Apare în momentul în care copilul îşi pune întrebări cu privire la originea lucrurilor, soarele nu mai poate fi conceput ca dependent de oameni, ci ca fabricat de către aceştia. Acest artificialism este de asemenea datorat problemei naşterii, naştere ce e atribuită tot rolului părinţilor săi.

Artificialismul tehnic sau artificialismul temperat – un amestec al explicaţiilor naturale şi a celor artificiale. Apare acum la copil problema cum-ului fabricării, renunţând astfel la“atotputernicia umană.” La aproximativ 8 ani, mai ales la băieţi, apare interesul tehnic, aceştia putând acum să reproducă explicări tehnice ale mecanismelor, dar fără a le înţelege pe deplin.

Artificialismul imanent datorat dispariţiei ideii cum că natura e fabricată de om. Astfel spre exmeplu soarele nu mai e făcut de om dar e făcut pentru om, ”făcut pentru a ne încălzi, lumina etc.”

În explicarea originii artificialismului la copil, Piaget distinge două cauze:

Cauza individuală - copilul conştientizează proprile sale activităţi;

Cauza sau cauze sociale – raporturile dintre copil şi anturaj, mai anume:

-          “legătura de dependenţă materială pe care copilul o simte între el şi părinţii săi”, legătură evidenţiată în cazul artificialismului difuz şi cel mitologic;

-          dar şi cauza socială datorată “zeificării spontane” a părinţilor de către copil. Aici J. Piaget îl aminteşte pe Bovet care susţine că “sentimentul religios nu e altceva decât iubirea sexuală sublimată.” Astfel evidenţându-se legătura dintre iubirea sexuală-mistică-copil şi părinte, idee susţinută şi de S. Freud prin complexul lui Oedip (iubire sexuală pentru părintele de sex opus). Totodată Bovet susţine că sentimentul religios este o întrepătrundere a sentimentelor de iubire si teamă, sentimente ce se pot traduce la copil prin respect pentru părinţi.

În concluzie, cartea lui Jean Piaget - Reprezentarea lumii la copil caută să răspundă întrebării: “va şti copilul să iasă din propriul eu pentru a-şi construi o reprezentare obiectivă a realităţii?”