Jonathan şi Nancy – soţ şi soţie, îl invită pe Robert – un prieten vechi, la cină. Acesta vorbeşte despre ruptura dintre el şi soţia sa care vine într-o seara acasă şi îi spune că a decis să se despartă de el, că nu există un alt bărbat în viaţa ei, dar refuză să ofere alte explicaţii. După cină, Jonathan pleacă la culcare, iar Nancy continuă să povestească cu vulnerabilul Robert despre subiectul despărţirii de soţia sa. Acesta zicând că îi va fi greu să găsească pe altcineva pentru că “nu mai arată cum arăta pe vremuri”, Nancy, ca o bună prietenă îi spune că arată foarte bine, începând să-l complimenteze. Are loc între cei doi un scurt şi inocent flirt, trezindu-se dintr-o dată pe canapea, sărutându-se. Nancy se opreşte brusc, iar Robert ruşinat în timp ce ieşea pe uşă îi spune că “îmi pare rău.”
REÎNTOARCEREA LA SIMŢUL COMUN. Dimineaţa următoare Nancy îşi aduce aminte de jurământul adevărului dintre ea şi soţul ei şi îi povesteşte acestuia cele întâmplate cu o seară înainte. Iniţial, pe Jonathan îl încearcă furia şi gelozia dar nu le exprimă, gândindu-se cum aceste emoţii ar putea denatura calitatea relaţiei de căsnicie şi de asemenea apreciînd sinceritatea lui Nancy, deoarece nu va mai fi pus în situaţia de a afla după un timp sau din alte surse. În timp ce soţia sa îi spunea că a fost o greşeală care nu se va mai repeta, Jonathan îi oferii o îmbrăţişare caldă. Apoi cei doi au discutat despre neajunsurile şi îmbunătăţirile relaţiei lor. Astfel Jonathan a văzut situaţia din perspectiva lui Nancy, fără a acţiona impulsiv, printr-o criză de gelozie. A înţeles confortul pe care Nancy i-l oferise lui Robert care era vulnerabil şi nesecurizat, neprotejat. Mai apoi, Jonathan i-a făcut o vizită lui Robert, şi a confruntat neplăcuta situaţie. Povestea se încheie cu o strângere de mână în semn de prietenie şi Jonathan zicând: “Cred că lucrurile vor fi în regulă.”
Mai pe scurt, Jonathan a empatizat cu Nancy, gândindu-se că probabil, într-o situaţie similară, ar fi reacţionat şi el la fel. Ca rezultat al competenţei emoţionale (en. emotional literacy), sau mai bine zis ca rezultat al schimbul împărtăşirii de emoţii autentice dintre cei doi, Nancy şi Jonathan au descoperit un respect mai profund unul pentru celălalt.
În general, astfel de greşeli emoţionale pot rămâne ca secrete ascunse, murdare sau întunecoase ce duc, în mare parte a cazurilor, la o sumbinare a relaţiilor. Uneori, când adevărul iese la iveală, acesta se soldează cu o ceartă (la nivel verbal şi/sau fizic), ceartă ce duce la formarea unor răni adânci emoţionale urmate de un divorţ, o despărţire sau pierderea unei prietenii. Dar, puţine sunt persoanele care reacţionează ca şi Jonathan, care în astfel de evenimente sau situaţii cu mare încărcătură emoţională, se opresc şi se gândesc înainte de a acţiona. Cu toate acestea, Jonathan a fost în măsură să vorbească despre sentimentele sale după ce le-a analizat şi verificat, pentru a le putea exprima într-o manieră confortabilă şi productivă, prevenind astfel o deteriorare a vieţii sale prin exprimarea unor emoţii necontrolate.
Şi… mă întreb: Dacă viaţa ar fi ca o bucată de pânză, oare cât de deteriorată ar fi?
Prin poezie psihologică înţeleg tot ce e mai frumos, mirific, adorabil şi candid pentru suflet. Toată năvala de emoţii, sentimente şi afecte din care se îmbată sufletul, ca mai apoi trezit în realitate şi pragmatism încearcă din răsputeri să le analizeze, să le pună în ordine şi să le găsească o logică. Iubirea nu este în antiteză cu ura ci este doar în antiteză sau antonim cu lipsa de iubire, aşa cum aproximativ zicea şi Anca T. cândva. Prin urmare în cadrul unei analize nu putem face analogii simple de tipul sentimentul A este sinonim sau antonim cu sentimentul B. Fiecare trebuie înainte de toate trăit la intensitate maximă, şi poate, abia apoi analizat. Să nu uităm de unicitatea fiecărui moment şi mai important de unicitatea fiecărei persoane. Spunând unicitate pierdem automat o definiţie bătută în cuie a normalităţii. Normalitatea este unică pentru fiecare persoană, astfel nu ne putem raporta nici pe departe la o definiţie, la un standard. Chiar atunci când credem că am reuşit să ne definim realitatea, normalitatea, existenţa, parcă subit suntem atraşi de o nouă abordare lăsându-ne purtaţi de o paradigmă. Atunci totul pare bulversant pentru că ne vedem plecând din punctul A spre punctul B, dar ajungem în punctul D fără ca măcar să fi văzut punctul C… Aşa ajungem să ne spunem că simplitatea e atât de complicată, uitând parcă să vedem că tocmai complexitatea pleacă de la un ceva atât de simplu.
În mare parte a existenţei ne autoproclamăm haos pentru a da vitalitate căutării noastre necontenite.
Astăzi mi se confirmă (din nou şi pentru a nu ştiu câta oară)faptul că NU mereu calea cea mai grea este şi cea mai bună sau cea care aduce performanţele scontate pentru îndeplinirea unui obiectiv oricât de măreţ sau nu ar fi el. Fără alte interpretări, pentru a nu complica ipoteza ce mi-a fost confirmată de atât de multe ori, fără alte sugestii şi comentarii, (aleg o cale ceva mai simplă) astfel îmi mai rămâne doar să-mi pun o întrebare: Ai putea oare, măcar pentru câteva secunde, să te uiţi şi la calea aceea ceva mai simplă?
Un om care se lupta între cucerirea şi descoperirea unei persoane, un om care se afla într-o grandioasă instabilitate emoţională, un om care în anumite momente îşi exacerba ego-ul cu desăvârşire, un om care în secunda următoare se simţea vulnerabil şi atacat chiar numai dacă îl priveai, un om care încerca din răsputeri să îşi păstreze anonimatul încât îi venea greu să îşi mai repete încă o dată numele, un om despre care după nici trei ore ştiai deja poate mult prea multe, un om ce părea atât de fascinant şi totodată atât de asemănător cu ceilalţi, un om care ştia ce înseamnă o îmbrăţişare caldă, un om ce ştia că această îmbrăţişare poate fi realizată şi doar cu privirea, un om cu care nu ai vrea să păstrezi legătura dar un om cu care ţi-ar plăcea să te revezi, cândva, poate… întâmplător.
Un el pe care nu îl mai văzuse niciodată înainte de începerea visului, cu o privire profundă ce simţea că o învăluie ca şi cum ar îmbrăţişa-o, o întrebă uşor nedumerit: “Tu… te îndrăgosteşti?!” Iar ea, ea nu ştia ce ar fi putut să-i răspundă. Îl ştia doar de când începuse visul, nu ştia dacă trebuie să fie îndrăgostită de el sau nu, dacă era îndrăgostită de altcineva, dacă el aştepta un răspuns negativ sau pozitiv… în definitiv, dacă trebuie sau nu să fie îndrăgostită… Fără ca măcar să îi ofere ocazia de a analiza toate aceste întrebări, ca prin minune visul a trecut la următoarele sale secvenţe. Ea era tot mai confuză, nu ştia dacă trebuie să fug de el sau să-l caute… dar se tot întâlneau întâmplător în diferite locuri ce păreau atât de familiare, se priveau prelung, parcă nu îşi mai puteau lua ochii unul de la celălalt, dar nu au avut curajul să îşi mai vorbească. Până ce ea să încerce să lege între ele secvenţele visului… s-a trezit. Iar acum se întreabă: “Oare, m-am îndrăgostit sau eram deja îndrăgostită fără ştiinţa mea?!”
Chiar astăzi mă gândeam ce bine ar fi să iau la pas ţara şi să mai cunosc feţe noi. Dar, se pare că e (uneori) suficient să iau la pas oraşul pentru a întâlni ceva ce nu am mai văzut şi ieri: Mă cobor din 33 şi stau şi aştept toate cele 25 de minute să apară prietena cu care trebuia să mă întâlnesc. Abia la ora 12.am îmi zic: “Mai am de aşteptat doar 10 minute…” şi încep a alcătui o lungă listă sub semnul “Ce poţi face în 10 minute?”, printre care: să înveţi orarul autobusului, să citeşti revistele din vitrina din staţie, să vezi cine trece pe trecerea de pietoni şi dacă apasă sau nu butonul pentru a se face verde… etc. până văd un el, care la fel de timorat ca mine… aştepta… nu ştim pe cine pentru că nu am vrut să-l urmărim.
Revenind, ajungem în Complexul Studenţesc. Îmi zic: “Nu am mai fost pe aici din timpul facultăţii…”. Hoinărim noi, până ajungem la Biergarten (o imitaţie de Bierhaus, doar că e mult mai micuţ, şi da, e ca într-un foişor, sau grădină ar zice patronii, nu?). Ne aşezăm frumos la masă şi ne punem pe discuţii… Într-un moment mai mult sau mai puţin dat, apar “actorii de Londra”: Un el ce se vroia a fi Michael (aka în real life, Raul) şi mai un el ce se vroia a fi Joseph (aka Dani) care după scurta lor discuţie în engleză, vor să “join our table?!”. Zis şi făcut!
Michael ne tot vorbea într-o engleză stâlcită, (ce se dorea a fi british… că doar deh…era din Londra, nu?) despre un patriotism pe care nici el nu mai ştia pentru ce ţară să îl simtă. Oricum, era clar: nu îi place Guinness-ul de import, pentru că e bere negră şi nu blondă aşa cum ar fi vrut el; nu îi place că trebuie să plătească atât de mult pentru ţigări în ţara lui (oricare ar fi aceea?!?), etc.
Totul bine şi frumos, până când am realizat că prietenul său nu vorbea nimic, iar aşa numitul Michael îndruga numai vrute şi nevrute, cu un accent atât de american încât îţi era greu să crezi că ar fi fost tocmai din Londra. Atunci, am început să îi explic prietenei mele cât de dubioşi îmi par tipii. După o lungă discuţie cu topicul “Copii ăştia sunt atât de români… şi ei defapt doar se joacă că ar fi de altundeva… dar e ok că măcar ne-au făcut o bere…”, întrerupte de replica lui Raul (pe atunci încă Michael): “I hope I didn’t said something bad…” s-au luat să plece de la masa noastră.
Apoi, timoraţi şi cu cortina lăsată au spus: “Of, ne-aţi prins, suntem studenţi la actorie… am băut prea multe beri, aşă că am zis să jucăm ceva în seara asta. (Oricum în Taine e aiurea.)… Iar acum: Ce nu a fost bine?”
În concluzie, actorii noştrii “de Londra” mai au multe de învăţat sau multe alte piese de jucat.
Căutând un desfăţ al minţii…dau zilnic peste o mie de “bloguri personale”. Uneori mă amuz copios de ceea ce scriu unii, alteori îmi este suficient un “blogroll” pentru a-mi da seama că nu e nimic interesant, dar alteori rămân şi citesc cu atenţie aşteptând (parcă) următorul post…aşa că m-am decis: Voi începe şi eu să scriu un blog “adevărat” cum ar zice unii, un blog cu mine, despre mine şi tot ce mai îmi trece mie prin gând. Pentru a nu-mi confunda gândurile personale cu cele profesionale…voi păstra profesionalul acolo unde trebuie, iar personalul la locul său.
“Un film documentar despre viaţa de zi cu zi a trei familii simple din Danemarca, România și Moldova.”
Documentar realizat de Chiril Lucinschi, membru al Partidului Democrat din Moldova, fiul lui Petru Lucinschi, cel de-al doilea preşedinte al Republicii Moldova.
„Frica de moarte este un fruct bolnăvicios al zorilor suferinţei” (Emil Cioran)
Cu toţii încercăm să ne explicăm moartea, să ne răspundem la întrebările cu privire la moarte. Ce este moartea? Ea reprezintă sfârşitul sau începutul unei noi vieţi în eternitate? Răspunsurile pe care ni le oferim diferă în funcţie de satisfacţia vieţii de până în prezent, de speranţa cu care ne înzestrăm viaţa şi viitorul. Deasemenea credinţa într-o anumită religie ne influenţează răspunsurile şi aşteptările legate de moarte. În lumea hinduşilor moarte este privită ca împlinirea karmei, a destinului sufletului, atman sau esenţa vieţii care se manifestă într-un cerc de veşnice naşteri şi renaşteri prin reîncarnare sau repetare a vieţii. În religia creştină moarte este dincolo, în viaţa de apoi în care spiritul sau duhul este invitat la veşnicie în Rai sau în Iad în funcţie de păcatele săvârşite în timpul vieţii de pe pământ.
Toate fiinţele sunt înzestrate cu un instinct de autoconservare şi supravieţuire, dar pe lângă acestea, omul este înzestrat şi cu capacitate intelectuală făcându-i astfel dureroasă conştientizarea faptului că într-o zi va muri.
Este incontestabil faptul că, într-un anumit sens, oamenii nu îşi acceptă niciodată cu adevărat moartea. Ea este mereu negată în favoarea speranţei de supravieţuire. În cartea intitulată On Death and Dying autoarea E. Kübler-Ross descrie etapele pe care le travesează un bolnav atunci când se apropie momentul morţii. Acceptarea morţii constituie stadiul final în care muribundul “secătuit de orice energie vitală şi licăr de speranţă, abandonează cursa pentru viaţă consolându-se în faţa implacabilului” (Munteanu, 2004), astfel speranţa transformându-se în speranţa supravieţuirii după moarte.
Pentru ca muribundul să poată să ajungă într-un mod eficient şi sănătos în această ultimă etapă de acceptare a morţii el trebuie să fie conştient de efectele propriei boli deoarece aşa cum ar zice Nietzsche în cartea Plânsul lui Nietzsche a psihoterapeutului Irvin D. Yalom: “Fiecare persoană are dreptul la propria moarte. Şi fiecare trebuie să dispună de ea în felul său. Probabil – doar probabil – că există un drept în virtutea căruia putem lua viaţa unui om. Dar nu există nici un drept prin care putem lua moartea unui om. Asta nu e alinare. Asta-i cruzime!”.
Conştientizarea faptului că în cele din urmă cu toţii vom murii, aduce cu sine reacţii emoţionale puternice manifestate printr-o teroare psihologică. Frica de moarte şi implicaţiile ei au fost explicate de trei psihologi sociali, Sheldon Solomon, Jeff Greenberg şi Tom Pyszczynski prin Teoria Managementului Terorii, teorie inspirată din ideile promovate de Ernest Becker în faimoasa sa carte The Denial of Death: A Perspective in Psychiatry and Antropology. Teoria Managementului Terorii se referă la motivaţia oamenilor de a-şi învinge frica de moarte prin investira în sistemul de convingeri culturale prin respectarea normelor, standardelor şi valorilor sociale, care dau sens vieţii, cât şi prin investire în stima de sine ce serveşte la amortizarea anxietăţii provocată de această frică.
Ernest Becker susţine că în centru existenţei noastre se află frica de moarte. Chiar dacă moartea constituie o urmare firească a vieţii, frica asociată ei este atât de intensă încât ne folosim de toate mijloacele pentru a o nega. În opinia acestuia negarea morţii este sursa tuturor psihopatologiilor de care suferă oamenii, modul de manifestare este exprimat prin narcisism, o nevoie obsesivă a omului de a fi recunoscut, de a fi considerat important. Aceasta constituie ceea ce Becker numeşte „destinul tragic al omului” – un efort disperat de a se justifica pe sine ca obiect de valoare primară în Univers, de a fi o figură eroică şi de a aduce o contribuţie mai mare decât oricine altcineva la evoluţia lumii (Hriţuleac, nd).
Într-un mod bizar omul este mai mult sau mai puţin conştient de faptul că doar prin simpla sa existenţă îşi aduce aportul sau amprenta personală asupra lumii, că tot ceea ce face sau nu face lasă o urmă care nu doar rămâne ci şi produce alte efecte. Astfel, în funcţie de acest grad al conştientizării, se angajează într-un soi de comportament sau altul. Acaparat de existenţa în prezent nu poate vedea persistenţa existenţei post mortem, poate doar să şi-o imagineze şi să creadă în ea mai intens sau mai puţin intens. Cei care conştientizează impactul lor asupra întregului sistem, se angajează în diferite acţiuni caritabile, pro bono, adoptând un comportament prosocial.
Din perspectiva teoriei managementului terorii, amintirea morţii poate intensifica dorinţa adoptării unor atitudini şi comportamente prosociale. Acestă idee este susţinută de două studii realizate de Eva Jonas, Jeff Schimel, Jeff Greenberg şi Tom Pyszczynski. În primul studiu oamenii au fost intervievaţi în imediata apropiere a unei case funerare sau la câteva blocuri distanţă fiind rugaţi să indice în funcţie de importanţă, căror organizaţii caritabile (din zece) vor dona o sumă de bani. Cei care au fost intervievaţi în faţa unei case funerare, reamintindu-le astfel de moarte, au raportat un număr mai de acte caritabile faţă de cei care au fost întervievaţi la o distanţă considerabilă de casa funerară. În al doilea studiu, autorii au descoperită că subiecţilor cărora li s-a adus aminte de moarte au donat sume mai mari pentru susţinerea unor organizaţii de caritate din America (şi nu din alte culturi) decât în cazul grupului de control. Cu toate acestea, cele doua studii au arătat că actele de caritate sau comportamentul prosocial nu este doar rezultatul fricii de moarte ci ţine cont de mai mulţi factori precum importanţa atribuită unor astfel de atitudini, în cazul primului studiu. În al doilea studiu s-a arătat că oamenii nu donează mai mulţi bani în general, ci donează mai mult doar în cazul ajutării unor organizaţii din propria cultură. Oricum, indiferent de forma sistemul cultural rămâne un sistem mitic al eroismului, pe care oamenii sunt dispuşi să-l deservească pentru a dobândi un sentiment de excelenţă, sens în viaţă şi statut special.
Majoritatea studiilor care au explicat teoria managementului terorii au adus în discuţie şi religia ca un factor al ameliorării fricii de moarte. De asemenea religia este în mod tradiţional asociată cu moartea, oferind prin diverse ritualuri şi credinţe, confort şi suport celor care luptă cu moartea. Ameliorarea fricii de moarte se află în strânsă legătură cu gradul religiozităţii. J. Raad în Religion as a moderator of mortality salience effects susţine existenţa a două tipuri de religiozitate: intrinsecă şi extrinsecă. Persoanele cu orientare religioasă intrinsecă sunt definite ca persoane care internalizează credinţele religioase făcând din acestea un aspect central al comportamentelor şi vieţii lor. În schimb cei cu orientare religioasă extrinsecă tind să valorizează religia prin prisma beneficiilor pe care le presupune cum ar fi siguranţa, confortul şi statutul în cadrul comunităţii. Prin urmare, în funcţie de gradul de o orientare religioasă, religia poate reduce gradul de anxietate faţă de moarte, dar şi să ajute la îmbunătăţirea stimei de sine şi a toleranţei.
Cele mai multe religii conţin ritualuri şi credinţe legate de viaţa de apoi, propovăduind astfel pentru nemurire, viaţă în eternitate. Dechesne şi colaboratorii au arătat în urma unui studiu că în cazul celor care cred în viaţa de după moarte, efectul salientei morţii este mult diminuat. (Raad, 2003)
Raad în studiul său a pornit de la ipoteza că persoanele cu orientare religioasă intrinsecă, care au reflectat asupra propriei mortalităţi, în urma parcurgerii unui text care prima religia vor experimenta mai puţin efectul salienţei morţii faţă de cei care s-au gândit la propria moarte în urma citirii unu text neutru din punct de vedere religios. Acestă ipoteză a fost infirmată deoarece a fost imposibilă producerea efectelor salienţei mortalităţii prin metoda standar de manipulare a acestei variabile. Efectele salinenţei morţii au avut succes în influenţarea variabilelor religioase, producând un nivel ridicat al religiozităţii subiecţiilor. De asemenea parcurgerea textului în care prima religia, în cazul persoanelor cu orientare religioasă intrinsecă a dus la creşterea nivelui de toleranţă interculturală şi toleranţa imigranţiilor. Prin urmare, nu se poate concluziona faptul că orientarea religioasă, credinţa într-o anumită religie poate reduce anxietatea provocată de frica de moarte.
Ca o concluzie pur empirică, fericirea şi tot ce implică ea ne poate ameliora considerabil frica de moarte. Personal îmi e mai frică de ne găsirea fericirii decât de moarte. Iar această frică, ca oricare altă frică “…nu e născută din întuneric; ea este mai degrabă ca stele – întotdeauna acolo, dar pierzându-şi strălucirea la lumina zilei.” (Yalom, 2006) Chiar şi în frica de moarte, totul se rezumă la speranţă. Îmi aduc aminte de Jean Austen care în cartea sa Raţiune şi simţire spunea: „încearcă să-ţi cunoşti fericirea. Nu-ţi trebuie decât răbdare, sau poţi să-i dai un nume mai fascinant: speranţă.” Atunci, dacă aşa cum ar fi spus Eckart Müller „Speranţa e răul final!” putem considera că fericirea lui Jean Austen este răul final? Sau că speranţa unei vieţi eterne ce nu se concluzionează cu moartea este în sine un rău final?
Webb, E. (1998, March). Ernest Becker and the psychology of worldviews. Zygon: Journal of Religion & Science, 33(1), 71. Retrieved May 25, 2009, from Academic Search Complete database.
Carte foarte recomandată atât de domnul profesor Adrian Jinaru cât şi de sora dumnealui, doamna decan Anca Munteanu. Încă de la vederea cărţii am rămas captivată, atât de titlu, şi nu m-am putut abţine să nu citesc cu repeziciune măcar câteva pagini. Poate la prima întâlnire cu Yalom nu am ştiut să simt cu adevărat frumoasele sale rânduri, dar acum după aproape un an, aşa cum ar fi afirmat Freud în opera lui Yalom, parcurgând cartea încep o „muncă nesfârşită a intelectului – turnând toată ştiinţa asta în creier printr-o deschizătură de trei milimetrii în iris.” Într-adevăr un cutremurător „Weltanschauung”!
Îmi atribui ca motto: „Spiritul unui om este construit din opţiunile sale.” Aş minţi dacă aş pretinde că nu mă las cuprinsă de învălmăşeala de emoţii, trăiri şi sentimente gândindu-mă dacă întradevăr „îţi ierţi mai greu prietenii decât duşmanii”, dacă… oare, încă mai „trebuie să rătăcesc de mai multe ori pe cărări greşite până să o găsesc pe cea bună”, alinându-mi gândurile şi descărcându-mi sentimentele (aşa cum îl ruga Nietzsche pe Breuer să o facă)…intrigată uşor de faptul că „puţină răbdare este un lucru bun.” În aceeaşi aură a intrigii mă plasează şi întrebarea dacă nu cumva suntem „îndrăgostiţi mai mult de dorinţă decât de fiinţa dorită”(?!?) … Dar cred că aş pierde magia şi farmecul dragostei, uitând, poate, să văd frumuseţea cuvintelor (pe care le adresează Eckart Müller la întâlnirea cu Lou Salomé): „Din ce stele am căzut aici unul lângă altul?” şi…în definitiv, aşa cum ar zice Lou Salomé: „Nu suntem noi singurele animale care roşesc?”. Astfel „trebuie să ai în tine haos şi frenezie pentru a da naştere unei stele care dansează.”
„La adevăr, continuă Nietzsche, se ajunge prin neîncredere şi scepticism, nu dorindu-ţi copilăreşte ca un lucru să fie aşa!”…scepticism, neîncredere dar frica, speranţa, rămân şi ele dezgolite de infantilitate, de copilărie? Un posibil răspuns este cel a lui Nietzsche: „…frica nu e născută din întuneric; ea este mai degrabă ca stele – întotdeauna acolo, dar pierzându-şi strălucirea la lumina zilei.” Îmi aduc aminte de Jean Austen care în cartea sa Raţiune şi simţire spunea: „încearcă să-ţi cunoşti fericirea. Nu-ţi trebuie decât răbdare, sau poţi să-i dai un nume mai fascinant: speranţă.” Atunci, dacă aşa cum ar fi spus Eckart Müller „Speranţa e răul final!”putem considera că fericirea lui Jean Austen este răul final?!
Carte foarte recomandată atât de domnul profesor Adrian Jinaru cât şi de sora dumnealui, doamna decan Anca Munteanu. Încă de la vederea cărţii am rămas captivată, atât de titlu, şi nu m-am putut abţine să nu citesc cu repeziciune măcar câteva pagini. Poate la prima întâlnire cu Yalom nu am ştiut să simt cu adevărat frumoasele sale rânduri, dar acum după aproape un an, aşa cum ar fi afirmat Freud în opera lui Yalom, parcurgând cartea încep o „muncă nesfârşită a intelectului – turnând toată ştiinţa asta în creier printr-o deschizătură de trei milimetrii în iris.” Într-adevăr un cutremurător „Weltanschauung”!